Titlul vine de la faptul că după o perioadă de rahat, te aștepți numai la necazuri și belele, ca și cum a trăi în țara lui Nicușor și Ilie nu e o pacoste deja suficientă.

Vara care alunecă încet în toamnă a fost fierbinte rău pentru mine, și nu mă refer doar la temperaturile care au chinuit Clujul mai mult decât însuși preamăritul UNTOLD. Am avut de-a face cu tot felul de crize medicale care i-au avut în vedere pe părinți, socri, prieteni. În buna tradiție a seriilor, am ajuns și eu la medicul de familie, care mi-a dibuit hipertensiune, colesterol, stres. Cumva, atunci când ți se aplică ție, glumele și vorbele populare ți se par mai puțin amuzante, așa că o să las deoparte comentariul despre “bolile domnești”. Poate aș prefera o boală țopârlănească, sau mai bine - să trăiesc după proverbul meu preferat (nemțesc, se pare) - decât urât, bolnav și bătrân, mai bine frumos, sănătos și tânăr. Ce pot să spun acum, după aproape trei luni de ture prin cabinete medicale private și un spital de stat (cel de Infecțioase, unde mama a fost internată câteva zile), este că stăm mult mai bine decât ne e reputația în ceea ce privește serviciile medicale. Adaug doar că toate aceste programări și interacțiuni s-au desfășurat fără plic/peșcheș/mită, și toată lumea, dar absolut toată lumea s-a purtat ireproșabil. Aș avea niște comentarii la adresa recepționerei care lucrează cu doctorița mea de familie, dar întrucât nu e cadru medical o s-o las într-ale ei, eventual cu o recomandare de a urma un curs de comunicare. Am făcut introducerea asta și ca explicație pentru absența mea de aici. Când ai calendarul presărat cu avertizări de tip Cardiolog, Programare Synevo, Ridicare rețetă mama, Ecografie cardiacă, nu mai ai chef să vezi și să apreciezi fotografii sau analize politice.

Apropo de fotografii, după vacanța din iunie de-a lungul (literalmente al) Italiei, și la care probabil voi reveni cu o postare separată, am fotografiat în regim commission de trei ori - o colecție de ținute de festival, semnată Csilla Lajtar - designer clujean, și două sesiuni de portret/editorial.

Romana, frumoasa pianistă mutată la Viena, cu care colaborez fotografic de peste patru ani, a venit în vacanță la părinți, și am profitat de ocazie să facem câteva fotografii noi pentru portofoliul ei. Între altele, o fotografie pe care o făcusem iarna trecută a fost folosită pe coperta albului ei de muzică minimalistă (piese compuse de Philip Glass).

De data asta am lucrat un pic mai liber de constrângerile portretului pentru casting sau pagină de artist.

Share

În fine, fotografiile cu Bianca, pianistă și profesoară la Academia de Muzică Gheorghe Dima, care la rândul lor au urmărit mai mult construirea unui personaj decât o serie de imagini clasice.

In other news, m-am apucat de așa-numitul Urban Sketching. Desenez și lucrez un pic în cerneală și acuarelă aproape în fiecare zi. Am luat și niște cursuri de desen academic online, ca să-mi dezmorțesc memoria și degetele, care au uitat anii de studiu al formei din liceu. Între noi fie vorba, pe măsură ce grafitul se așază pe hârtie, realizez că probabil nu eram eu un elev-problemă în anii de școală, ci doar am avut niște profesori de o crasă mediocritate. Un curs de o oră pe YouTube m-a învățat mai mult decât un trimestru cu profesorul din clasele 5-8, al cărui nume nu o să-l scriu, dar care a reușit doar să-mi inspire o aversiune cumplită față de coala de desen. Nu-s pregătită să vă arăt ce desenez. Pot deocamdată să confirm că da, you can teach an old dog new tricks. Între noi fie vorba, nu cred că m-aș fi apucat de schițe/desen dacă nu aș fi fost în starea de stres paralizantă care m-a obligat oarecum să caut o activitate menită să-mi resetez hărțile mentale cât de cât, ca să nu o iau razna complet.

Poate că ar merita să spun două vorbe și despre muncă. În aceeași mai sus pomenită lege a seriilor, am avut parte de o schimbare și la clinică; de data asta, o schimbare bună; a plecat un medic, a venit altul, și cum-necum, avem azi o echipă foarte mișto, exact cum speram să fie atunci când am intrat în acest proiect personal de care m-am îndoit de atâtea ori de-a lungul ultimilor 3 ani și jumătate.

Mulțumesc celor care treceți pe aici. Vă las cu bine (și chiar că are greutate acest bine în contextul întâmplărilor pe care le-am amintit mai sus). Pe curând? Să sperăm.

Leave a comment

-ends.

În timp ce în România stă să explodeze (a câta oară?) mămăliga politică, la Cluj a avut loc târgul de carte Gaudeamus. Nu plănuiam să îl vizitez, dar dacă tot am urcat la Leroy-Merlin după niște mărunțișuri, am decis să trec să văd ce-i pe acolo. Nu știu cum se face, dar orice târg care are loc în Piața Unirii e parcă supus unei fatalități, definită de două concepte aparent opuse, dar care izbutesc să coexiste foarte bine în orașul de cinci stele: kitschul sclipicios și ponoseala. Cortul în care se aflau standurile majorității editurilor participante este lamentabil de jegos, covorul artificial de pe jos e îmbâcsit, slinos și menține o umezeală cu damf de transpirație stratificată an de an, de la târg la târg. În capătul cortului, Ovidiu Pecican prezenta un volum, în fața unui grup anemic de pensionari. Până să ajungi la acea zonă amenajată pentru discuții cu publicul, treci printre două rânduri de mese, deasupra cărora se pot citi câteva bannere ale editurilor participante. Masa editurii/bibliotecii de medicină, unde am văzut doar volume slabe, în majoritatea lor cursuri univesitare, este flancată la dreapta de editura Renașterea (a Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului), iar la stânga de Editura Presa Universitară Clujeană și - atenție, de editura Călătorii Astrale (!!). Până să-ți revii din stupoare, ai apucat să faci o rotație de 90 de grade, ca să dai cu nasul de standul firmei Sugar Elixir, care vinde jucării de pluș și niscai găletușe cu flori, ursuleți, bufnițe și alte căcaturi (din nou) kitsch.

Un pic mai la soare, într-un alt spațiu improvizat, se afla zona închiriată de anticariatul Târgul Cărții, la doi pași distanță de cea a editurii Polirom. Ei, aici am stat mai mult, pentru că spre deosebire de cortul lipsit de public, printre rafturile acestor două companii mișunau cumpărători de toate vârstele, în căutare de cărți, viniluri sau albume. Am cumpărat patru cărți, și o să scriu aici pe scurt doar despre două dintre ele. Prima, “My Name Escapes Me”, este un jurnal personal semnat de Alec Guinness și prefațat de John le Carré, care acoperă ceva mai bine de un an și jumătate din viața marelui actor, aflat la acea vreme (1995-1996) în preajma vârstei de 80 de ani. Am citit aseară pe sărite fragmente din el, îndeajuns de multe încât să mă simt copleșită de grandoarea shakespeariană a lui Guinness ca om de cultură. Aflăm din paginile jurnalului preferințele sale muzicale (Haydn), amintirile sale legate de numeroasele roluri jucate la Old Vic și apoi în filmele din seria Star Wars (Obi-van-Kenobi, pentru cei mai tineri care citesc), Podul peste râul Kwai sau Tinker Tailor Soldier Spy (cred că acesta încă merge pe Netflix la noi). Aflăm și despre beteșugurile vârstei, ochii, prostata, însemnări despre expoziții la Tate, pe care-l vizita cu regularitate, însemnări de călătorie din Italia, și citim cuvinte de o afecțiune copleșitoare adresate soției sale timp de 60 de ani, Merula.

Al doilea volum interesant pe care l-am cumpărat, dar despre care nu pot spune încă mai nimic, pentru că mi-l rezerv pentru minivacanța de 1 Mai, este “O noapte cu Molly Bloom”. De când am citit “Femeia în roșu”, sunt îndrăgostită de scrisul postmodern care i-a unit pe Mircea Mihăieș, Mircea Nedelciu și Adriana Babeți. Așteptam cu mare curiozitate un roman de la Mihăieș, și habar n-am de ce nu l-am cumpărat pe acesta la vremea apariției (un indiciu ar fi faptul că are peste 450 de pagini, și nu-mi place să citesc așa de mult). Mi-a plăcut dedicația lui MM de pe supracopertă, dedicație îndreptată spre Nicolae Manolescu, pe care zice autorul - l-am citit cu rigoare timp de 50 de ani, și de la care am aflat ce înseamnă literatura. Voi reveni cu păreri, pentru că sigur o să fie o lectură-regal. Excelentă și coperta lui Devis Grebu, btw.

Celelalte două volume aparțin unor autori români, care nu m-au impresionat la prima răsfoire, așa că o să le trec sub tăcere, pentru că am constatat că pe aici trec mai mulți oameni decât m-aș fi așteptat, și n-am chef să fiu luată la rost pentru vreun ego rănit, așa cum s-a întâmplat când am scris ceva despre Morozov.

Moving on. Clujul arată frumos primăvara. Grădina mea, la fel. Am scos plantele pe terasa din spatele casei, am cumpărat un șezlong nou, și am început să mă bucur pe rând de florile de cireș, magnolie și liliac.

Last but not least, cu excepția unor fotografii de familie, am stat mai departe de fotografie înperioada Paștilor. În schimb am testat ce mai știu să fac cu mâinile. Am urmat un tutorial de făcut cărți după metoda Australian accordion. Recunosc că sunt destul de mulțumită cum a ieșit obiectul pe care îl vedeți mai jos. Mai greu mi se pare acum să-l umplu cu conținut interesant, dar asta e altă poveste. Am oricum seturi de culori acrilice și creioane acuarelabile care abia așteaptă să iasă din sertar.

Până data viitoare, vă las cu bine, atâta cât mai putem stoarce de sub rânjetul lui Grindeanu și incoerența agasantă a lui Simion. Pe curând.

Leave a comment

-ends.

Am făcut o pauză destul de lungă de la articolul precedent. Mă simt vinovată față de abonații mei, cei care mă urmăresc activ, dar uite că și în Substackosferă cheful și timpul sunt uneori comodități scumpe. În plus, experiența recentă de aici m-a cam dezamăgit. Au apărut trolii, comentariile arogante, micile insulte. Credeam cumva, la fel ca de fiecare dată când testez o nouă platformă socială, că mizeriile care au intoxicat până la limita suportabilului hidra cu multe capete numită Meta, vor fi inexistente într-un spațiu dedicat cu precădere conținutului autentic și schimburilor de idei. Păi iată că nu prea mai avem nici conținut autentic, pentru că în ultimul timp, textele pe care le primesc în aplicație sau email sunt scrise foarte des cu ajutorul boților AI, iar schimburile de idei au început să semene cu monologuri tot mai elaborate, cu care dacă nu ești de acord, apoi du-te dracului. Am destule subiecte în minte, bineînțeles, dar azi o să scriu despre alte locuri, alte spații. Tocmai m-am întors la Cluj după aproape o săptămână petrecută în nordul Africii, în cea mai mare parte la Marrakech. Orașul te absoarbe înainte să apuci să te pregătești pentru acest lucru. Nu doar cu aromele extrem de diverse, cum te previne toată lumea - deși și acestea te ajung din urmă, calde și complexe - ci cu formidabila lui cromatică. Ocrul zidurilor, rozul aprins al tufelor imense de bougainvillea, turcoazul plăcilor de faianță Zellige, verdele mentei din cănile de ceai. E un oraș care reușește să fie frumos cumva cu de-a sila. Cazarea noastră a fost într-un riad frumos și discret, aflat la mică distanță de Jemaa El-Fnaa - piața imensă centrală a orașului, și locul unde, în fapt, poți să înțelegi cel mai bine țesătura destul de complicată a populației marocane.

Trebuie să vă spun și că am avut cu mine un aparat foto Leica Q2, pe care mi l-a împrumutat cu mare generozitate una dintre frumoasele femei pe care le-am fotografiat de-a lungul anilor (ea însăși fotografă), și pe care am avut bucuria s-o reîntâlnesc recent pentru o ședință foto nou-nouță. Prin urmare, clasicului deja Fuji x100v i s-a alăturat această bijuterie tehnologică nemțească, cu care de la bun început am decis că o să fotografiez doar monocrom. Spun asta pentru că atmosfera locurilor pe care le-am văzut, așa cum apar ele în fotografiile pe care le voi înșira mai jos, este fundamental diferită de la un aparat la altul, și nu din pricina distanței focale, care este asemănătoare, ci pentru că am optat intenționat pentru alt tip de compoziții cu fiecare dintre cele două camere foto. Când lucrezi cu un aparat compact, imaginația are mult mai mult de furcă, mai ales în locuri neumblate anterior. Orașul Marrakech este foarte aglomerat în zona centrală, și a prinde felii urbane în care să fie puțini oameni sau chiar deloc, e greu și chiar agasant, mai ales că localnicii nu se bucură prea mult să fie fotografiați ca animalele în iarmaroc

.

Există spații care funcționează ca un organism. Piața Jemaa el-Fnaa e un astfel de exemplu. Este “inima” Marrakechului, în sens aproape anatomic. Are un ritm alert care crește spre seară și se diminuează în orele dimineții.

Ziua, piața are imaginea unui haos predictibil: șerpi ridicați din coșurile de nuiele de muzica legănată și stridentă a fluierelor, cu o resemnare care te întristează, maimuțe cu lesă, ghicitori, vânzători care îți citesc expresia feței din mers și vin spre tine să-ți vândă nimicuri la prețuri exorbitante. Totul e abundență. Totul e ofertă. Aici am renunțat la Leica; piața cerea culoare. Am fotografiat-o cum e: galbenul mirodeniilor orientale, roșul ardeilor uscați în șiruri lungi, albastrul halatelor și firelor de lână colorată, oranjul și ocrul fructelor, vaselor de ceramică sau covoarelor stivuite până la limita imposibilului definit de legile fizicii.

Dar abundența are și reversul ei. Printre tarabe, în mulțime, printre turiști cu rucsacuri și localnici cu plase, se mișcă asemenea unor umbre, cerșetorii. E imposibil de trecut prin piață fără să fii confruntat cu senzația de jenă la gândul distanței dintre dintre ce ai tu, și ce nu au ei.

Marocul e un loc unde discrepanțele sociale nu sunt cosmetizate. Ele coexistă mai mult sau mai puțin armonic cu luxul. Copii care cer bani lângă hoteluri cu piscine în care nu vor intra niciodată, femei care dispar din spațiul public după o anumită oră, bătrâni firavi aproape leșinați de căldură în colțurile străzilor înguste, oameni cu handicapuri vizibile și cu demnitatea sfâșiată de sărăcie. Am prins aici ultimele zile ale Ramadanului. Poate că nu aș fi băgat de seamă acest lucru, dacă nu ar fi fost aproape imposibil de băut sau de cumpărat o bere, sau orice alt tip de alcool. Prin urmare, am ales să mâncăm la un restaurant de lux, unde bineînțeles că în schimbul banilor, nu mai există așa de multe restricții.

Leave a comment

Aici am întâlnit alt Marrakech, paralel, accesibil prin porți înguste, unde găsești personal pregătit să te facă să uiți orice neajuns al străzii. Hotelurile din Medina, cu riad-urile lor interioare unde lumina cade pieziș la ora prânzului, cu piscine care reflectă cerul și muzică ambientală care nu deranjează pe nimeni. Locuri ca Le Monceau.

Am mâncat la restaurantul rooftop al hotelului. Mâncarea a fost minunată — tagine cu măsline și lămâie, cous-cous, kebab și falafel, stropite cu un coniac bun și cu bere rece. Alături de noi, alți turiști savurau în liniște un desert local, asortat cu un vin potrivit. Un mic lux, o liniște cumpărată, în mijlocul unui oraș cosmopolit și asurzitor.

Am fotografiat aici verdele grădinii interioare și mușteriii blazați în lumina după-amiezii. A nu se înțelege că judec cu reproș această lume. Marrakechul are nevoie de turiști cu bani, ca să funcționeze economic. Turiștii, la rândul lor, au nevoie de această izolare ca să poată absorbi mai ușor intensitatea orașului. E un soi de contract nescris, pe care l-am semnat și noi pentru câteva ore, în care am băut berea și coniacul, privind florile de bougainvillea de pe coloanele riadului, și auzind zgomotul medinei abia perceptibil dincolo de ziduri.

Leica Q2 și un alt Marrakech.

Am fotografiat mult în alb-negru, cu Leica. A fost o decizie luată înainte să plec, așa cum am spus la început, dar pe care am trădat-o uneori, conștient, când culoarea era prea seducătoare ca să o ignor.

Tensiunea dintre cele două moduri de a vedea a fost, în sine, revelatoare. Același souk fotografiat color și alb-negru pare a fi două locuri diferite. Color: haos viu, texturi suprapuse, ochiul rătăcește între informații. Alb-negru: geometrie, lumină, contrast. Leica Q2 e un aparat care te obligă să fii foarte agil vizual. Umbrele din Marrakech sunt clare, dure, precise. Acest Marrakech în alb-negru e foarte diferit de cel color. Mai autentic, mai liniștit, și cred că mai aproape de spiritul celor care-l locuiesc.

Medina e un labirint real, ai toate șansele să te pierzi fără Google Maps sau hartă. Am rătăcit sistematic, cu un fel de abandon deliberat. Am intrat pe ulițe care se îngustau până deveneau tuneluri, am ajuns în fundături, am dat peste curți private. Nimeni nu s-a supărat. Un bătrân ne-a arătat, fără să-i fi cerut, drumul înapoi spre piață.

Spațiul din Jemaa El-Fnaa e fluid și dens în același timp. Zidurile sunt înalte — nu lasă să se vadă nimic din interior — și din această claustrare continuă ieși uneori în mici piațete cu fântână și câțiva copaci. Aceste pauze sunt oarecum ca respirațiile necesare unui text lung. Le-am fotografiat pe ambele — claustrarea în culoare, deschiderile în monocrom. Nu știu dacă a fost o regulă sau un reflex.

Mă opresc aici, pentru că mă avertizează aplicația că am depășit lungimea cuvenită ca să încapă toate fotografiile în email. Aș vrea să vă promit că voi scrie un alt episod în care să vorbesc despre Jardin Secret, Essaouira (fostul Mogador), palatul Bahia și bineînțeles, PISICILE marocane. Sper să mă țin de cuvânt. Pe curând.

-ends.

Contrar imaginii de mai sus, care o înfățișează pe frumoasa Maria, pe care mi-e tare drag să o fotografiez, se urâțește lumea, prieteni. Lucrul ăsta este tot mai evident cu fiecare calup de știri, cu fiecare scroll pe rețelele sociale, cu fiecare întâlnire cu oameni pe care îi vezi schimonosiți de invidii și de răfuieli meschine.

Nici nu știu cu ce să încep. Crima înfiorătoare dintre copii, din Timiș, m-a lăsat fără cuvinte câteva zile. Apoi am ales eu cu intenție să-mi înghit cuvintele, când a început judecata “agorei de pe Temu”, numită Facebook sau Reddit. Atât de multă ură dublată de ignoranță am putut vedea revărsată în postări și comentarii, de parcă retrăiam anul 1990 cu mineriadele. “Noi muncim, nu gândim” era atunci lozinca sub care ortacii se încolonau la București, fluturând bastoane și ciomegi peste capetele trecătorilor imprudenți de pe străzile capitalei. Acum, dragii mei, baiul e și mai mare, pentru că din lozincă lipsește aproape complet prima parte. Noi muncim. Ei bine, nu prea mai muncim. Suntem creatori de conținut. Formatori de opinie. Facilitatori. Văd cum se scurg zilnic fluvii de cuvinte scrise de felurite personaje care și-au transformat viața într-o mașinărie de livrat opinii despre orice. În jurul lor se aglutinează cei care au avut mai mult “ghinion” la școală, și nu sunt în stare să lege cuvinte în fraze, masa de comentaci care întăresc spusele marilor cronicari cu inimioare și GIF-uri, sau - cei mai curajoși - cu un “Bine punctat”, urmat de unul sau mai multe semne de exclamare. Răfuiala poate pleca de la orice. Nicușor. Macron. Trump. Nordis. Șercan. Cristian Tudor Popescu. Davos. Zelenski. Măruță. Astea sunt temele mari. Temele mici le revin intelectualilor fini. S-au certat doi critici de film (Gorzo și Morozov) cu un regizor (Bogdan Mureșanu), pentru că cel din urmă l-a numit pe unul dintre ei tâmpit din pricină că nu i-a plăcut filmul Sentimental Value (unde sunt vremurile bune cu eu l-am făcut oligofren, el m-a făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat?).

Am urmărit vreo 20 de minute postările pe tema asta, și am râs foarte mult. Dacă intri pe profilurile celor doi critici și te uiți la fotografiile care-i înfățișează, începi să înțelegi ce se întâmplă. Doi oameni citiți, dar retrași, cu alură de introverți, a căror singură oază de energie vitală pare să fie prezența pe social media cu opinii (preferabil controversate/controversabile). Aici își pot alina singurătatea cu iluzia unui dialog cu alte ființe umane, menit să-i valideze. M-am întrebat de multe ori cum o fi viața într-un cerc mărunt, trăită predominant dintr-un apartament sau o garsonieră modestă, cu bani puțini și cu viață socială marcată de complexe și neajunsuri. Așa arată. Cu postări interminabile pline de venin și duhnind a frustrare. Îl urâm pe celălalt pentru că are mai mult decât noi. Are probabil o casă mai mare, o nevastă/un partener, un salar mai bun, vacanțe mai interesante, bani să iasă în oraș, și astea fără să stea cu mâna întinsă la o sponsorizare, un formular 220 sau o donație. I have news for you, qwertodocții lui pește. Nu-i ușor să muncești. Trebuie să organizezi, să cumperi materiale, să interacționezi cu furnizori, cu clienți (la mine sunt pacienți), cu colegii care și ei au lumile lor de navigat, să plătești taxe la stat, să depui declarații și documente de tot felul. Uneori să pierzi bani. Nu ai liber niciodată. Nici chiar în vacanțe. Asta apropo de scriitorii de renume mondial care se plâng pe Facebook că trebuie să dea facturi pe drepturile de autor. Welcome to the fucking world! În fine, astea fiind spuse, să mergem la alte chestii enervante.

Filmul Vecina, de exemplu.

Cunoașteți francizele alea care merg din prost în mai prost, dar e un proces atât de fascinant, încât nu te poți opri din a te uita? Exemple - Sex and the City, Mission Impossible, Fifty Shades. Așa și cu filmul ăsta, numărul trei sau patru din seria MB. Este chinuitor de privit, noroc că l-am văzut pe Netflix, și l-am putut răsfira în calupuri scurte, timp de 2 zile jumate. O să întreb retoric - cum se poate juca atât de prost? Simplu - nu ai regizor, nu ai actori, nu ai scenariu. Adică le ai, dar la buget, și se vede. Cum se poate face product placement atât de ofensator pentru privitor? Simplu - publicul rumegă orice, cu complicitatea advertiser-ilor care au bani să plătească orice. Cum s-a ajuns să se facă astfel de filme? Simplu - a se merge înapoi la începutul articolului. Nu mai este niciun interes pentru educație și cultură, iar asta se referă implicit și la cultura cinematografică sau vizuală în general. Faptul că Netflix cumpără astfel de producții (să nu discriminez, că sunt la fel de proaste și filmele americane, franceze sau italiene adăugate pe platformă în ultimii ani) nu face decât să satisfacă cerința de lături slinoase ale unui public lipsit de orice fel de pretenții sau nevoi. (O să vă retrimit la ce scriam mai sus despre trei oameni cultivați care se ceartă pe o producție care de bine, de rău, e nominalizată la Oscaruri, și a luat deja destule trofee încât să o putem diferența de producțiile Bravo). Filmul Vecina se poate urmări fără probleme în timp ce scrollezi pe Facebook, în timp ce ești pe WC, sau în paralel cu un meeting de serviciu pe Zoom. Este el însuși popcornul/burgerul/shaorma mentală care îți afundă creierul într-o binecuvântată stupoare, înainte de a merge la Leroy-Merlin să îți cumperi o baterie sau un capac de budă, sau la Lidl să cumperi ciocolată Milka. (pentru cine nu s-a uitat la film - bravo, prietene! - aste-s două dintre firmele care au sponsorizat această producție cinematografică). În concluzie, oricât de mizerabilă e năstrușnicia de Lolita (Cercel - vezi piesa de la finalul postării), poate că AI slopăreala devine scuzabilă, când există oameni în carne și oase care produc Las Fierbinți, Vecina și Parfum de Lavandă.

Iar acum, o pauză pentru ochi. Am făcut câteva fotografii în grădină acum 2 săptămâni, când zăpada a acoperit orașul. Am avut -10°C, și încă ne bucuram de zilele libere de după Anul Nou. Nu știu cum să descriu liniștea profundă pe care o simt când văd zăpada neatinsă. Liniște în sensul ei sonor, pentru că altminteri, am anxietate mare să umblu prin nămeți. În aceeași perioadă m-a plesnit și gripa, dar tot mă bucur că am apucat să blochez timpul în câteva imagini albe, cum de câțiva ani buni nu am mai avut ocazia să prind la Cluj.

O să închei cu o informație care pe mulți nu-i vizează direct, dar cine știe, poate mai citește vreun clujean acest text. Cred că nu există fotograf sau amator de fotografie prin bula mea și a celor apropiați, care să nu cunoască numele celor trei inițiatori ai proiectului Momentum - Andrei Furnea, Alexandru Ilea și Mihai Ciama . Fotografia de stradă din România a înflorit, literalmente, de când comunitatea celor care o practică s-a grupat în jurul lor, odată cu întâlnirile și evenimentele propuse periodic la Cluj sub umbrela grupului creat în urmă cu 2 ani. Așa se face că m-am bucurat foarte mult când mi-au acceptat invitația să organizăm săptămâna viitoare o expoziție la Prisma - Clinică Stomatologică - în care Andrei, Alex și Mihai vor aduce sub ochii celor care ne vor vizita, lucrări splendide din portofoliile lor.

Când pregăteam ideea expoziției, știind că spațiul de la clinică este limitat, am propus fotografilor să centrăm tema în jurul poeticii străzii. Lucrul ăsta m-a făcut să mă întorc la un fragment de interviu dat de Dawoud Bey, cred că în New York Times. M-aș bucura să vă întâlnesc acolo la un vin sau un ceai, și o poveste. Oricum după vernisaj, o să revin aici cu câteva din fotografiile expuse.

Leave a comment

-ends.

*dacă ați primit acest blog în email, vă rog deschideți linkul din titlu într-un browser, ca să-l puteți parcurge în întregime.

Oriunde mă întorc, dau peste cineva care se lamentează că se află într-o fază sau alta de gripă. Și eu sunt în zona gripei 2.0, care a venit cu simptome mai puțin zgomotoase, însă cu o stare de epuizare greu de dus a doua oară. Din cauza asta am ieșit din casă puțin, am lucrat puțin, și am preferat să lâncezesc și să ascult pe Voxa câteva capitole și fragmente de cărți pe care le aveam în biblioteca aplicației de multă vreme. Cea mai agreabilă experiență de săptămâna trecută a fost cartea de eseuri a lui Jonathan Franzen - The End of the End of the Earth. Nu știu mai nimic despre păsări, dar mă fascinează să le privesc și să le ascult. Eseurile din volum sunt într-adevăr mai ales despre pasiunea lui Franzen pentru birdwatching și schimbările climatice, dar sunt intercalate și texte despre prietenii și iubiri mai vechi sau mai noi de-ale lui. Nu-l bănuiam așa de intransigent (apropo de Edith Warton), cu toate că am învățat din anturajul meu că scriitorii au boala de a fi necruțători cu confrații lor, așa că vă recomand să săriți acel capitol.

Fără legătură cu lecturile mele, o fotografie văzută recent pe social media, cu imaginea unui mozaic roman, mi-a readus în minte un subiect despre care voiam să scriu de mai multă vreme. Acum vreo 15-17 ani, când s-a făcut o renovare majoră a Palatului de Justiție din Cluj (construit în perioada 1898-1902 în stil Belle Époque, după proiectul arhitectului Gyula Wagner), printre ideile discutabile ale celor care s-au ocupat de proiect s-a numărat înlocuirea plăcilor de piatră decorativă de pe coridoarele lungi ale clădirii cu gresie modernă. Vechile plăci au fost puse spre vânzare la bucată, la sumă modică, astfel încât cei care aflau despre această ofertă, puteau să le cumpere. Mi se pare și azi un lucru bun, întrucât soacra mea, pe atunci avocată în baroul Cluj, a achiziționat destul de multe bucăți încât să ajungă la pavarea unui spațiu rectangular din jurul micii construcții care la acea vreme servea drept refugiu/magazie, aflat pe terenul unde ulterior a fost construită casa în care locuim. Pavajul există și acum, și mi se pare foarte fain în comparație cu porcăriile de dale care împânzesc parcările și piațetele din toată România.

Timp de peste 100 de ani, coridoarele Curții de Apel au fost cunoscute sub numele coridoarele pașilor pierduți, amintind de expresia cu origini franceze - salle des pas perdus - numele banal, dar atât de simbolic dat sălii de așteptare a unei gări. Deopotrivă prozaică și poetică, expresia evocă mersul anxios, fără țintă al celor care își “omoară” timpul înainte de plecarea trenului, mișcându-se absent, într-un pattern repetitiv, care transformă mersul în așteptare și timpul activul în timp pasiv. Îmi sunt dragi coridoarele și aleile înguste, care înregistrează pașii sonor, ritmic, asemănător tastelor unei mașini mecanice de scris, și le fotografiez aproape fără să-mi dau seama, peste tot pe unde merg, în aeroporturi, în muzee, galerii comerciale sau piețe.

În imaginea de mai sus este prinsă o străduță din Lisabona, aflată literalmente la doi pași de cazarea noastră din Bairro Alto. Ne-am plimbat pe ea aproape în fiecare zi din cele 5 petrecute acolo, dar cel mai mult mi-a plăcut s-o traversez noaptea, în drum spre zona de bistrouri și cafenele fado. Cele câteva minute în care ne strecuram în liniște pe sub geamurile oamenilor, pe trotuarele pavate cu piatră cubică, aveau amprenta unui soi de ritual asimilator, din cauza solitudinii și ritmului anodin al pașilor care te duc/aduc la locul familiar numit - chiar și pentru scurt timp - acasă.

Prin contrast, imaginea de mai jos, din centrul vechia al Genovei, invită la o călătorie mentală în timpul ducilor și negustorilor care au adus acestui oraș o măreție și un look elegante, opulente și aristocratice. Mozaicurile datând de la sfârșitul secolului 18 sunt absolut fascinante. Am pozat multe detalii, dar nu vreau să deturnez tema acestui blog. Dacă nu ați vizitat Genova, v-o recomand cu mare entuziasm, este un loc pe care merită să-l vezi mai degrabă decât numeroasele tourist traps pe care Italia și agențiile de turism ți le vâră pe gât până la sațietate.

Mai departe, iată-ne ajunși în Occitania. Le Calvaire din Sallèles‑d’Aude, construit începând cu 1862, este un mic ansamblu religios format dintr-o capelă, un coridor acoperit cu reliefuri ilustrând momente din Drumul Crucii, și câteva sculpturi. Arhitectura este simplă, cu arcade din piatră și o atmosferă liniștită, specifică locurilor de reculegere din secolul al XIX‑lea. Lumina intră în coridoare printre arcade și pune în evidență piatra deschisă la culoare. Ca fapt divers, Calvaire-ul a fost ridicat la inițiativa lui Sophie Viramont, care a dorit să marcheze astfel pierderea soțului și a copiilor ei. Proiectul a devenit un spațiu de explorare a memoriei și reflectare pentru comunitate, un loc accesibil tuturor celor care trec prin regiune.

Museo Archeologico Nazionale di Napoli (MANN) este găzduit într-o clădire impunătoare din secolul al XVI-lea, inițial construită ca sediu pentru cavaleria regală. Începând cu secolul al XVIII-lea, clădirea a fost transformată într-un muzeu sub patronajul regelui Carol al III-lea al Bourbonilor, care a mutat aici colecția Farnese și artefactele descoperite în Pompei și Herculaneum. Acest balcon lung, străjuit cu coloane de piatră se află la penultimul etaj, și oferă o priveliște foarte frumoasă spre lungo mare și portul Napoli.

Fianlmente, o imagine de pe culoarele lungi, aproape aseptice din Centre Pompidou Málaga. Muzeul este primul centru Pompidou deschis în afara Franței și funcționează din 2015 într-o clădire modernă, recognoscibilă prin cubul său de sticlă colorată aflat la exterior, și găzduiește o selecție rotativă de lucrări din colecția permanentă a Centrului Pompidou Paris, alături de expoziții temporare dedicate artei moderne și contemporane.

Iar acum, o vignetă scurtă personală, pentru că ieri a fost ziua scrisului de mână. Aflu dintr-o postare pe FB că zilele trecute, Danemarca a livrat, în mod simbolic, ultima piesă de corespondență scrisă de mână. Mi se pare o știre de un tragism profund, într-o lume pierdută între ecrane și în care relațiile interpersonale sunt tot mai condamnate la uitare. Eu am pe Facebook de ani de zile o amică pe care nici măcar nu v-o pot descrie, pentru că nu știu ca ea să fi pus vreodată un selfie la poza de profil, sau în orice altă postare. O cheamă Kym. Este pasionată de jazzul barosan, fain, de la el de acasă, din New Orleans; Kym călătorește prin fel de fel de locuri neobișnuite, ca să vadă concerte și face fotografii la fel de ciudate precum întreaga ei personalitate, așa cum o lasă să transpară pe social media. Eu o cunosc dinainte de a avea cont pe platforma Meta, din vremea demult apusului G+, și nu îmi amintesc exact când, acum vreo 2-3 ani, mi-a cerut adresa poștală să îmi trimită o vedere din New Orleans. I-am dat-o și am uitat complet povestea. Anul trecut prin vară/toamnă, am primit o ilustrată de la ea. Mi-e aproape imposibil să-i descifrez scrisul, dar e vorba despre niște concerte și cluburi de jazz pe care le văzuse recent. Alaltăieri, am scos din cutia poștală această vedere, tot de la ea, tot ilizibilă, dar m-am bucurat la fel de mult ca și data trecută să o țin în mână.

E destul de nasol că lumea s-a transformat efectiv într-o simulare, și noi în niște pixeli ceva mai mari. Uite, de aia puțin îmi pasă dacă Donnie cumpără Groenlanda. E doar o tranzacție cu bani virtuali, peste hărți digitale, și în completă indiferență față de ceea ce odinioară numeam oameni, iar acum au devenit populații.

In other news, aștept cu sufletul la gură să ajungă la mine romanul lui Julian Barnes, Departures, pe care l-am pre-comandat în decembrie, iar acum îl pot vedea deja cu AWB la un depozit Sameday de prin Bihor.

Am citit multe interviuri recente cu Barnes, din care am aflat despre cancerul de sânge de care suferă, despre faptul că acesta este fără îndoială ultimul său roman (nu va mai scrie decât texte scurte, poate eseuri), despre faptul că s-a recăsătorit în august, și despre faptul că s-a resemnat cu penumbra acestui moment al vieții sale. Vă las aici un interviu de 30 minute, se poate asculta sau citi, și dacă aveți timp, o să vă placă. Pe curând.

Leave a comment

-ends.

La mulți ani veseli, iată-mă și pe mine cu primul text din 2026 pe Substack. Vă rog să nu strigați încă prea tare, pentru că abia mi-am revenit din gripa tradițională de iarnă, și am naturelul simțitor.

Am fugit din Cluj de sărbători pentru prima dată după mulți ani. Nu în România, pentru că mi-e lehamite de frig și ceață, iar sporturile de iarnă mă lasă rece (see what I did here?) de când în copilărie mi-am luxat o gleznă la patinoar. Am plecat spre Cipru în ziua de Crăciun, lucru care a făcut și zborul un pic mai suportabil, pentru că la fel ca și noi, ceilalți călători moțăiau în avion, probabil abia așteptând să coboare din el la o temperatură de 19 grade Celsius și soare, după săptămânile mohorâte din orașul de cinci stele. Autobuzul care transportă turiștii de la aeroport spre centrul orașului Larnaca face vreo 20 de minute, timp în care soarele palid pe care l-am văzut la aterizare s-a acoperit de nori; prin urmare, am fost întâmpinați la destinație de o ploaie măruntă și rece, care ne-a făcut să ne-ntrebăm dacă ne ajung hainele pe care le aveam în bagaje sau va trebui să căutăm magazine de îmbrăcăminte.

În cafenelele din Larnaca, unde nouveaux riches rușii savurează zi de zi litri de espresso alături de antreprenori dubioși din toată Europa, timpul pare să curgă altfel. Este o lene instituționalizată, o blazare cultivată cu grijă, unde nimeni nu pune prea multe întrebări despre sursa banilor care plătesc vilele cu vedere la mare sau iahturile ancorate în marina Paphos. Cipru a perfecționat arta de a privi discret în altă parte când e vorba de bani, transformând-o într-o industrie profitabilă.

Aici viața se bea și moartea se uită – versul lui Ioan Es. Pop, capătă conotații multiple în contextul cipriot. Viața se bea, literalmente, în barurile de lux din zonele turistice și în tavernele tradiționale unde tăria locală (zivania) arde gâtul și memoria deopotrivă. Dar se bea și metaforic, prin consumul compulsiv de prezent, prin dizolvarea oricărei perspective de viitor în plăcerea imediat accesibilă - golf, iahting, cazinouri - pe o insulă care respectă tuturor anonimitatea și metehnele. Iar moartea se uită – nu doar moartea fizică, ci și moartea moralității financiare. Cipru este locul unde trecutul întunecat al banilor este îngropat sub straturi de documente legale perfect valide, unde originea îndoielnică a averilor este spălată de soarele mediteraneean și de eludarea legislației europene.

Ceea ce te izbește când cobori la Larnaca sau Paphos, dincolo de căldura moale și umedă, este atmosfera de nepăsare densă. Localnicii au văzut atâția îmbogățiți temporar, atâtea scheme financiare, atâtea crize și miracole economice, încât nu mai reacționează la nimic. Este o blazare dobândită în decenii de practicat servicii fiscale discrete, o oboseală existențială camuflată sub zâmbetele profesionale fățarnice ale lucrătorilor în turism, imobiliare sau banking.

Ne-am cazat într-un penthouse destul de șic, doar că prin șiretenia proprietarului, locația acestuia nu corespunde cu ce a listat el pe AirBnB, așa că ne-am trezit azvârliți la 4 kilometri de centru (nu la 900m, cum apărea în descriere). Gazda noastră, Antonis, ne-a spus la telefon că a fost la Cluj pe vremea când avea o iubită acolo, care iubită l-a părăsit pentru un italian. Poate pentru că l-a prins și ea de mincinos, ne-am întrebat în timp ce înjuram distanța? Ghinion, ar spune Dulapul Klaus. Situația asta a făcut ca transferul înspre/dinspre cazare să fie o activitate zilnică destul de enervantă, pentru că nici acolo oamenii nu se îngrămădesc să lucreze în zile de sărbătoare, noroc cu câțiva șoferi de Bolt musulmani, care mai bântuiau pe faleză. Am ieșit în prima seară seara să mâncăm, și de data asta am mulțumit ploii pentru lumina și reflexiile superbe de pe pavajele de piatră din jurul bisericii St. Lazarus.

Bineînțeles, turistul român e ubicuu, așa că și în Cipru am avut senzația că i-am depășit ca număr pe englezii distribuiți în mod nediscriminatoriu pe terasele tavernelor de lângă plajă. Mai zgomotoși și mai certăreți decât locuitorii bătrânului Albion, sunt(em) peste tot. La mall, unde soțul și soția se ceartă pe cât costă suvenirurile - ți-am spus că trebuia să luăm de la piață, că erau doar un euro; la restaurant, unde musai trebuie să li se facă excepție la meniu - se poate fără sos de soia? Aveți meniu pentru copii? La urcare în autobuzul spre Nicosia - mergi dragă, înainte și ocupă locuri la geam, și așa mai departe.

Zilele care au urmat au fost însorite. Am coborât în Larnaca în a doua zi de Crăciun, cu planul de a vizita Biserica Sf. Lazăr. Aș! Închisă. Am deturnat prin urmare așteptările avute de la magia sărbătorilor (așa cum o percep eu cel puțin, fără blinguri, dar cu liniște și cu familia alături) spre ceea ce consumerismul a rezolvat de zeci de ani - shopping, o vizită la muzeul citadelă, și o plimbare prin centru, înainte de prânz.

Într-una din cele 6 zile petrecute pe insulă, am vizitat Nicosia, și probabil că experiența asta ar merita o postare separată, dar rezist tentației și o să pun aici câteva cuvinte și fotografii făcute pe-acolo.

Nicosia rămâne azi singura capitală care găzduiește două guverne, două monede (euro în sud, lira turcă în nord), două limbi, două narațiuni istorice incompatibile. Este un oraș al granițelor invizibile și al memoriilor alternative. La punctul de trecere Ledra Street, formalitățile sunt rapide – o ștampilă pe o foaie separată (pentru a nu complica situația politică), și o verificare de rutină.

Contrastul te lovește imediat ce treci de punctul de control. Nordul turcesc pare mai anarhic, mai dezordonat – cu hanuri otomane transformate în pensiuni, piețe zgomotoase, ruine gotice înconjurate de vegetație sălbatică, și prețuri mult mai mici pentru mâncare și băutură decât în zona greacă.

Multe clădiri poartă cicatricile timpului și ale abandonului: case grecești lăsate să se degradeze de peste 50 de ani, biserici transformate în depozite, cartiere întregi în care timpul s-a oprit în 1974.

Noi am vizitat doar sumar străzile și piețele din apropierea punctului de frontieră, dar am remarcat atmosfera bizară de enclavă, și din nou, încremenirea timpului pe străzi, pe chipurile oamenilor și pe pereții clădirilor. Puținii tineri pe care i-am văzut sunt cel mai probabil studenți sau lucrători temporari în restaurante și magazine, așteptând să își reînceapă școlile prin Europa sau aiurea.

Mi se pare că m-am întins cam mult cu povestea cipriotă, așa că mă opresc îndată. O să mai spun că în ultima zi am mers pe jos spre plaja (cei 3,9 km full), am oprit la o cafenea 100% grecească, unde proprietara ne-a făcut cafeluțe la nisip ca pe vremuri, în căni mici de porțelan. (Sketo!).

Mai jos, spre faleză, ne-am întâlnit cu pisicile grăsune și placide, care torc la soare și scuipă fără discriminare sau entuziasm turiștii, cu sentimentul asumat al teritoriului. Am intrat finalmente în Biserica St. Lazarus, unde am apucat să coborâm în criptă în ultimele 2-3 minute înainte de închidere, timp îndeajuns de lung pentru a asculta nemulțumirea unei tinere conaționale, “Gioni, nu-mi place aici, miroase urât, hai să ieșim”.

Un pic mai târziu, am decis să luăm prânzul la un restaurant libanez cu mâncare formidabilă; câteva minute am urmărit fascinată cum la masa vecină, o adolescentă de vreo 13 ani rezolva cubul Rubik în 4-5 secunde. În așteptarea mâncării, am ieșit din restaurant să mai fac niște fotografii - un turist ciudat, desprins din Seinfeld (The Fatigues), câteva femei musulmane, dintre care una se bucura de o bere Carlsberg, semn că lumea se schimbă, și că timpul șterge multe tabuuri, și mereu - marea.

Seara am petrecut-o în jacuzzi, pe acoperișul clădirii unde eram cazați, cu un pahar de Havana Club, un soak de final de excursie, potrivit ca să metabolizam o zi lungă în care până și ceasul deștept m-a felicitat pentru cât de mult am umblat creanga prin Larnaca.

Nu știu dacă m-aș întoarce aici altfel decât cu aceeași stare de apatie afabilă pe care finalul de an mi-o livrează de fiecare dată, dar cerul mediteraneean cu păsări, și promisiunea libertății interioare (și fără taxe fiscale), mă fac să spun că da.

Această postare este parte din seria unor “scrisori” deschise între mine și , adunate sub titlul generic Experiența Spațiului. Scrisorile anterioare se pot citi mai jos. Pe curând!

Leave a comment

• Experiența Spațiului - Fuzzy Borders - by Jon Nicholls

• Experiența Spațiului - Cadaques - by Crina Prida

• Experiența Spațiului - Formidable Encounters - by Jon Nicholls

• Experiența Spațiului - Londra - by Crina Prida

• Experiența Spațiului - One and one is four - by Jon Nicholls

• Experiența Spațiului - Apa - by Crina Prida

• Experiența Spațiului - More than a quantum of solace - by Jon Nicholls

• Experiența Spațiului - Between the hammer and the anvil - by Jon Nicholls

• Experiența Spațiului: Letters to Crina - by Jon Nicholls

-ends.

Bineînțeles, sunt infinit de multe lucruri mai interesante cu care puteam să deschid acest newsletter, dar în ultimele două săptămâni mi s-au întâmplat câteva chestii care mi-au reamintit ce lepre pot fi oamenii (folosesc termenul pentru că tot e la modă în Cluj, în urma incidentului mult mediatizat de la salonul de masaj ThaiCo). Nu mă refer aici la dușmanii și haterii cât de cât cunoscuți, ci la ăia pe care i-am ajutat, găzduit, omenit și eventual, fotografiat. Este la fel de neplăcut și faptul că aceste întâmplări s-au adunat taman înainte de Crăciun, dar deh, mârlănia nu are calendar creștin. Îmi va fi greu să scriu fără să dau nume, pentru că exact asta face sarea și piperul unei bârfe cinstite, dar pentru că înfrânarea e o virtute rară, voi proceda sibilinic, înșirând doar prototipuri umane fără să particularizez, spre deosebire de Frank Costanza.

1. Omul care te găsește doar când are nevoie de tine, fie că e pentru o ședință foto urgentă (preferabil gratuită), fie pentru o durere dentară, fie ca să-ți ceară bani împrumut. Nu te sună un an sau doi, nu te provoacă la vreo interacțiune socială, deși vorba aia, Clujul nu duce lipsă de paranghelii pentru toate gusturile, dar te găsește punctual atunci când îi poți face un serviciu. Aici se încadrează multe persoane, și cred că nu există medic sau fotograf care a scăpat de paradigma “am o mare rugăminte la tine”. De altfel, aceștia sunt și cei mai inofensivi împricinați, pentru că singura hibă care li se poate reproșa este un ego supradimensionat.

   Scribbles and Sketches e o publicație despre arte, fotografie și bombăneli de tot felul Te poți abona aici.

   

2. Varianta sublimată a lui 1. Omul pe care l-ai ajutat când a fost sărac sau în nevoie, iar după ce s-a ajuns, te tratează cu bădărănia specifică provincialului căpătuit pe la muncă în Spania/Italia, cu sau fără accentul Răducioiu. Ăsta e omul care te invită la el acasă, te descalță la intrare, se laudă singur și fără să obosească cu realizările sale, profitând de ocazie să te pună la punct pe teme medicale (știe mai mult decât un medic, pentru că are abonament la ChatGPT, desigur). Până să te dumirești ce cauți acolo, pică informația: are nevoie de o favoare, pe care i-o făceai oricum, că nu e mare lucru, dar ai fi preferat să ți-o ceară fără să te supună acestui ritual anevoios și lipsit de orice fel de eleganță.

   

3. Mincinosul de care ai nevoie (și o știe). În mod normal, minciuna mi se pare amuzantă. Să petreci o seară în proximitatea unui mincinos e (pentru mine cel puțin) o delectare. Persoana îți vorbește despre prieteniile sale cu oameni sus-puși - politicieni, barosani din domenii antreprenoriale, maneliști, influenceri fel de fel. Spune că pe unde a călătorit, a stat doar la hoteluri de 5 stele, și lumea-i este la picioare. Pe de altă parte, la aducerea notei de plată e ultimul care pune banii pe tăviță, în vreme ce sustrage de acolo bacșișul lăsat de ceilalți comeseni. Problematic devine când mincinosul este o persoană cu care colaborezi profesional, care îți livrează nenumărate baliverne pentru a-și scuza eroarea și superficialitatea, pe care ți le servește cu ton convingător, neștiind că după luni de zile în care ai suspectat că ceva nu e în regulă, ai pornit pe firul lucrurilor și ai aflat exact ce s-a întâmplat.

   Share

   

4. Invidiosul fățarnic. Omul e plictisit, duce o viață monotonă, dar din timp în timp are nevoie de o injecție de adrenalină socială. Atunci va profita de ocazie, când se va întâlni cu persoane din anturajul comun, să le spună fel de fel de povești despre tine, cum că succesul fotografic ți se datorează faptului că ți-ai tras-o cu X sau Y, că știe din surse sigure că ți-e pe muchie de cuțit căsnicia, că banii și casa aia în care stai nu se puteau face din muncă cinstită, și că bineînțeles, la mijloc e ceva întunecat, soroșist și demn de înfierare proletară. Același om, când te întâlnește pe la vernisaje, te pupă energic, îți laudă hainele și machiajul, în vreme ce îți propune să ieșiți la o cafea musai, cât de curând.

   

   La polul opus există mereu oamenii minunați care îți asigură mereu păstrarea sănătății mintale, și motivele să reziști tentației de a declanșa Intifada pe aleile orașului comoară. Familie, prieteni, colegi vechi și noi. Mă pregătesc de Crăciun cu bucuria că pe fiecare dintre aceștia o să-i văd și sper să-i și îmbrățișez (din păcate nu și pe draga mea Maria din Australia, dar ce să facem, spațiul este în sine o experiență de trăit și acceptat ca limită subiectivă).

   

   Leave a comment

   Am ilustrat acest text cu fotografii de prin expoziții și muzee. În ultima vreme am citit mult despre artă, și încerc să o fac cât de des. Nu mă simt că aș aparține lumii colorate și excentrice a artiștilor; nu m-a inclus niciodată pe deplin, și nici nu mi-am dorit foarte mult să fiu parte din ea, dar cred că o cunosc destul de bine de pe margine încât să o consider a treia mea casă. Între a vizita un outlet sau o cafenea celebră și a petrece același timp într-o galerie, voi alege de fiecare dată galeria, oriunde m-aș afla.

   

   Vă las cu bine până la următoarea bombăneală. Vă mulțumesc că m-ați primit în inbox și anul acesta, este o foarte mare bucurie că vă rupeți câteva minute din timp, ca să citiți ce scriu. Vă doresc cele bune și îmbelșugate, să petreceți cu prietenii ăia buni, și uitați de ipocriți barem până la anul!

   A Festivus, for the rest of us!

   Subscribe now

   

   ---

   -ends.

Săptămâna trecută am primit o înștiințare cum că:

echipa de monitorizare CTIMMT Cluj-Napoca va începe activitatea de monitorizare a societății dvs. în conformitate art. 7 din Ordinul M.A.T. NR. 1111 din 23.06.2022 cu completările si modificările ulterioare, coroborat cu art.9 lit. d) și e) din Acordul de Finanțare nr. RUE S-1933 având ca obiective: […]

În esență, era vorba despre verificarea faptului că am respectat toate condițiile din acordul de finanțare pe care l-am semnat când am accesat niște fonduri europene ca să-mi cumpăr o parte din echipamentele medicale din clinică. Au venit cei doi inspectori, un bărbat înalt, destul de uzat în funcția asta încât să-mi povestească câte ceva despre pisica lui, și să afirme, spre finalul întâlnirii că “vă dați seama că am lucruri mai bune de făcut cu care să-mi ocup timpul decât să verific numere seriale”. Amen, bro. Alături de el, o tânără cu un look desprins din filmele franțuzești ale lui Godard/Varda: minionă, cu beretă roșie înclinată șic pe o parte, poșetuță mică roz, asortată cu rujul, și un pardesiu pepit strâns în talie cu o curea de piele. Timidă, abia de avea curajul să se uite direct la mine; pe tot parcursul inspecției a strâns obsesiv în mână procesul verbal de acum doi ani, bifând cu grijă fiecare căsuță, în timp ce repeta aproape în șoaptă fiecare șir de litere și cifre - A-R-1 - W - 3156, pardon 7, da, e în regulă. O jumătate de oră și jumate de litru de transpirație mai târziu, ne-am despărțit cu strângeri de mâini, felicitări, mulțumiri și urări de sărbători fericite.

Și cum după faptă, și răsplată, am încheiat ziua și săptămâna cu o Secret Santa party împreună cu medicii clinicii. Prosecco, pizza, cadouri, pupături și (în ce mă privește) o răsuflare de ușurare că am dovedit și anul, și proiectul ăsta care m-a ținut captivă timp de doi ani.

Între timp, mi-au sosit revistele de la editură. Vă spuneam în newsletter-ul anterior că am avut ocazia să-i dau un interviu lui Radu Toderici pentru Revista Steaua 11/12 din 2025; acest număr dublu este ilustrat cap-coadă cu fotografii din portofoliul meu. Calitatea grafică este meh în interior, cel puțin din punctul de vedere al pretențiilor fotografice, dar copertele și editarea sunt impecabile, mulțumesc încă odată pentru așa un feature fain și generos. Revista se poate cumpăra de la punctele InMedio în toată România. Mulțumesc Substackărilor și , care au găsit-o și au cumpărat-o la Iași și respectiv la București, și au apucat s-o răsfoiască.

Dacă am ajuns la capitolul cărți, bucuria cea mai mare din contextul exasperant al cumpărăturilor fără sfârșit care sufocă (cel puțin pentru mine) tot spiritul umanist/împăciuitor al sărbătorilor de Crăciun, a fost coletul de la nu-știu-care librărie online, în care am găsit - frumoasă și amețitor de bine-mirositoare a cerneală de tipar - cartea lui Sally Mann, Art Work.

Am văzut deja recenzii ale volumului, chiar și aici pe Substack. Nu le-am luat în seamă, pentru că I want to go fresh in. Recunosc că am citit doar câteva pagini, pentru că se încadrează în categoria cărților care nu vrei să se termine. Ever. O iubesc pe Sally Mann de cel puțin 15 ani, cam de când m-am apucat și eu mai serios de fotografie. Cred că fără un strop de nebunie, un strop de alcool și un strop de talent, nu poate exista niciun fel de creativitate. Sally Mann a zis-o (two fingers of bourbon), eu o confirm, și citesc, citesc, scriu, citesc, scriu, apoi mai pun mâna pe un aparat foto și declanșez, ca să am despre ce să scriu, citesc, scriu. O să revin cu siguranță aici cu un text despre acest volum; nu știu când, dar o s-o fac, pentru că au devenit extrem de rare momentele în care găsesc conținut de valoare în haosul guvernat de nimicnicia rețelelor sociale, chat-boților și inteligenței artificiale.

Am fost invitați într-o seară la Mircea Bravo. Nu e genul de chestie cu care țin să mă laud, pentru că a fost o vizită foarte discretă și personală, dar o amintesc pentru că am profitat de ocazie să recuperez din arhivă și să imprim A3 pentru ei, o fotografie pe care i-am făcut-o soției lui acum doi ani. Imaginea face parte din proiectul meu Oshibana, încheiat cu o expoziție personală la Cluj, în iunie 2023.

Cele două săptămâni din decembrie mi-au prilejuit și două ședințe foto. Una în care am fost ademenită ca să pozez câteva ținute ale unei creatoare de modă din Cluj, Csilla Lajtar, și care mi-a dat ocazia să lucrez din nou cu actrița Teatrului Național, Patricia Brad. Fotografiile sunt înclinate spre fashion, e adevărat, dar am reușit să strecor și câteva portrete pe care cel mai probabil le voi păstra în portofoliu, pentru că Patricia are unul dintre cele mai expresive chipuri pe carele cunosc. Am senzația că aș putea să fac fotografii interesante cu ea și pe Lună, și la pușcărie, și la coadă la impozite.

Iată mai jos un exemplu:

“𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑑𝑖𝑚𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒, 𝑙’𝑒𝑛𝑓𝑎𝑛𝑡 𝑑𝑜𝑛𝑡 𝑛𝑜𝑢𝑠 𝑟𝑎𝑐𝑜𝑛𝑡𝑜𝑛𝑠 𝑙’ℎ𝑖𝑠𝑡𝑜𝑖𝑟𝑒 𝑑𝑒𝑣𝑎𝑖𝑡 𝑟𝑒𝑣𝑜𝑖𝑟 𝑙𝑜𝑛𝑔𝑡𝑒𝑚𝑝𝑠 𝑙𝑒 𝑠𝑜𝑙𝑒𝑖𝑙 𝑓𝑖𝑥𝑒, 𝑙𝑒 𝑑𝑒́𝑐𝑜𝑟 𝑝𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒́ 𝑎𝑢 𝑏𝑜𝑢𝑡 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑗𝑒𝑡𝑒́𝑒, 𝑒𝑡 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑠𝑎𝑔𝑒 𝑑𝑒 𝑓𝑒𝑚𝑚𝑒.” (Chris Marker - 𝗟𝗮 𝗝𝗲𝘁𝗲́𝗲)

Am văzut ieri dimineață o postare cu câteva imagini din 𝗟𝗮 𝗝𝗲𝘁𝗲́𝗲. Fotografia asta, în care apare Patricia, mi-a apărut câteva clipe mai târziu în Lightroom. Nu există coincidențe, se știe; transferul de stare este condiționat doar de asocierea indescriptibilă dintre memoria imperfectă și procesul cognitiv care o recuperează subiectiv prin intermediul fotografiei.

(În treacăt fie spus, mi-aș dori ca pozele mele EDITATE să nu fie ciopârțite și re-editate de cei/cele care au acces la ele. Wishful thinking, știu, când toți suntem fotografi și editori cu Snapseed).

Share

În cele din urmă, iată și câteva fotografii de la a doua ședință foto, realizată aproape exclusiv în studio, cu Maria Pandrea (o altă actriță, de data asta aflată la început de carieră). Și Maria mi-a fost model în Oshibana, iar acum m-a rugat să îi fac câteva fotografii pentru casting-uri și socials.

Cam asta am reușit să adun azi pentru newsletter. Dacă n-ați făcut-o, vă recomand să vedeți pe Netflix documentarul despre cei 100 de ani împliniți de revista New Yorker. Asta apropo de textul meu despre Herzog al lui Saul Bellow, și comunitatea de evrei din Big Apple. Fain, inspiring, cool. Atât de cool încât mi-am prelungit cu un an abonamentul la ei. Pe curând.

Leave a comment

-ends

Mansour is one of the people I admire most here, and I have been following her work right from the moment I came across her work. The subtle manner in which she combines words and photography is mesmerizing and always inspirational, for me it goes to the point where many times it leaves me thinking “damn, I wish I had thought of this, I wish I had written about this”. On top of this, she has started a series of conversations with other photographers, where the interviewee is invited to discuss their creative approach to photography, the process of thinking a project, and the way they struggle to conquer the space between eye to lens and further to the screen and printer. I am honored to be her guest in this installation of Lens to Lens.

Read the interview here.

We have discussed about how a project needs to be imagined, left behind, reopened, modified, and sometimes abandoned. We talked journaling, meditation, frustration and compulsion to finish what has been lingering on the mind for days or months (maybe years) We talked about intention and muses. We talked as if on opposite sides of a mirror, from Romania across the Atlantic.

Thank you, Juliette, and I welcome all the new and older readers to sit back and enjoy our conversation.

Read the interview here

Leave a comment

Juliette’s Substack is here. Please take the time to look around and definitely subscribe to her newsletter.

-ends

În cei peste 15 ani de făcut fotografie am dat tot felul de interviuri, am acceptat să mi se publice imagini în foarte multe publicații, dar parcă nimic nu se compară cu bucuria de a fi acum “cap de afiș” în Revista Steaua, publicația culturală clujeană cu care am crescut din liceu și facultate. Îi mulțumesc mult lui Radu Toderici, care mi-a luat și un interviu pentru numărul noiembrie/decembrie 2025. Trebuie să recunosc că am simțit niște fluturi în stomac atunci când am urcat spre redacție, pe scările bătătorite de toată intelighenția clujeană decenii la rând (revista apare din 1949!!). Sunt multe fotografii de-ale mele înăuntrul acestui număr dublu, practic toată revista e plină cu ele, așa că abia aștept să pun mâna pe câteva exemplare. Revista se poate cumpăra în toată țara din rețeaua Inmedio.ro, începând cu zilele următoare.

Mai jos, un fragment din interviu:

Poate mai puțin spectaculos, dar mă bucur că portretele pe care i le-am făcut lui Eszter Tompa au fost folosite de agenția din Berlin care o reprezintă, pe pagina ei IMDb. Să sperăm că va fi cu noroc la următoarele roluri.

En passant, ar trebui să scriu o postare dedicată nesimțirii cu care multe fotografii făcute de mine (și nu sunt singura, mulți fotografi trec prin asta mereu) sunt folosite fără creditul cuvenit autorului. Cea mai recentă situație în cazul meu este Revista Ficțiunea, care a folosit pe coperta numărului din noiembrie un portret pe care i l-am făcut lui Radu Paraschivescu, și în ciuda insistențelor mele repetate, au refuzat să adauge creditul solicitat. O să-mi spuneți să iau măsuri legale. O să vă răspund că nu am vreme de chestii din astea, plus că la cât sunt de săraci, n-ar avea de unde să plătească, însă cu atât mai mult, s-ar cuveni să crediteze autorul, dacă tot folosesc poza gratis, și să nu meargă pe principiul fomist, dar scriitor.

Share

Mulțumesc că mă citiți, iar dacă se întâmplă să cumpărați revista Steaua, lăsați-mi un comentariu, că m-aș bucura. Pe curând.

Leave a comment

-ends.

Subscribe now

Înainte de ziua extracției (thank you, Achim, colegul nostru chirurg superstar) am mai avut câteva nopți de insomnie, așa că - pe lângă Duo Lingo și cuvintele încrucișate din NYT, m-am hotărât să recitesc Herzog. Am cumpărat de pe Amazon o versiune second-hand, cu speranța că o s-o găsesc adnotată de un alt cititor. Trebuie să spun că eu citesc toate cărțile având la îndemână un creion automat cu mină 0.7mm. Dacă nu-l am, folosesc un creion colorat sau de grafit, în niciun caz pix sau carioci. Cartea asta a fost marcată ici și colo cu marker roz, chestie care mă cam deranjează, dar măcar mi-a arătat ce a găsit cititorul anterior interesant de reținut (în principiu, reacții la pasajele despre viața imigranților evrei, și note ce fac referire destul de vagă la Holocaust). De ce recitesc tocmai această carte? Pentru că a fost primul roman pe care l-am citit în engleză, eram în ultimii ani de liceu, în perioada în care mai cochetam cu ideea să merg la facultatea de Litere în loc de Medicină. Profesorul meu de engleză era nimeni altul decât Virgil (Bill) Stanciu, un intelectual rafinat, pe care lumea culturală clujeană l-a așezat în mod natural în grupul celor mai apreciați și îndrăgiți mentori (un fel de proto-“influenceri”) culturali din vremea anilor ‘80 și până acum. Acel grup care se aduna la cafenelele din centrul orașului - Arizona, Carpați, Conti - și puneau la cale printre nori de fum de țigară, coniacuri Napoleon și litri de nechezol, numerele noi ale revistelor Steaua, Tribuna sau Echinox. Bill mi-a împrumutat romanul adus tocmai din America, dimpreună cu mai multe valize pline de cărți cumpărate de el în perioada când predase ca profesor asociat în Reno și Seattle. Îmi amintesc foarte bine entuziasmul cu care mi-a descris-o (“probabil cel mai bun roman american pe care l-am citit” - în privința asta era de aceeași părere cu Martin Amis, aveam să aflu mai târziu). Tot Bill mi-a făcut cunoștință cu David Lodge și Julian Barnes (acesta din urmă a devenit iubirea vieții mele în spațiul literar), dar despre asta o să scriu altădată. Revin la Saul Bellow; a primit o grămadă de premii pentru acest roman, care de altfel i-a pavat drumul spre Nobelul din 1976, la zece ani după publicare, și l-a transformat într-un darling al literaturii americane contemporane.

Romanul (autobiografic) urmărește câteva zile din viața lui Moses Herzog, un profesor de istorie de 47 de ani, aflat în criză existențială după eșecul celei de-a doua căsnicii. Herzog este un intelectual evreu-american care trece printr-un carusel infernal psihologic și emoțional, și încearcă să-și pună ordine în viața personală haotică scriind obsesiv scrisori imaginare către prieteni, familie, filozofi, politicieni.

Aceste scrisori, pe care nu le trimite niciodată, sunt în fapt gândurile lui Herzog/Bellow despre societate, cultură, dragoste în raport cu propria sa viață. Când am citit romanul prima dată, nu aveam habar despre noțiunea de evreu american intelectual, așa cum aveam să-l descopăr în curând în filmele lui Woody Allen sau ale fraților Cohen (ca să nu mai vorbesc de Seinfeld și Larry David). Așa se face că nu m-au interesat prea mult referințele culturale despre primele generații de imigranți evrei și transformările sociale și culturale pe care familiile lor le-au trăit la început de secol XX, incluzând aici și predilecția pentru cariere academice a descendenților multor familii de meșteșugari. Gândul mă poartă acum de pildă la Philip Glass, care a ales să urmeze studii muzicale academice în loc să continue să lucreze în magazinul de viniluri al tatălui său. Viața lui Bellow a fost la fel de fascinantă ca romanele lui. Afemeiat și narcisist, dar fermecător pentru femei și bărbați deopotrivă, în zilele noastre ar fi un candidat sigur pentru atacuri furibunde ale feministelor și ai ideologilor woke.

A fost căsătorit de cinci ori (a patra soție a fost o matematiciană româncă strălucită - Alexandra Ionescu-Tulcea, care i-a fost alături de altfel în 1976, anul când a primit premiul Nobel).

Ce m-a împins să recitesc ACUM acest roman extraordinar? Un articol din Slate, care atacă exact problema misoginismului lui Bellow. Scris cu deja bine-cunoscutul ton plângăcios, pasiv-agresiv și vindicativ folosit de jurnaliștii progresiști ai generației Z, textul face eforturi demne de o cauză mai bună, de a-i anula, sau măcar diminua lui Bellow, forța narativă extraordinară.

Stau acum aici, în spațiul unde mi-am amenajat locul de citit/scris/editat fotografii, privesc pe geam la ploaia măruntă și mă gândesc la așa zisul patriarhat sub care generația mea a crescut în copilărie și adolescență.

N-am avut parte de violență de niciun fel în familie, dar trebuie să recunosc că rolurile tradiționale erau respectate la noi - mama gătea, făcea curățenie (ajutată mereu de câte o menajeră unguroaică de prin comunele învecinate Clujului - tanti Erzsi, tanti Aniko). Tata plătea vacanțele, meditațiile noastre, și tot ce însemna organizarea gospodăriei - de la mobilă, frigidere, mașini de spălat, până la cheltuielile de bloc și impozitele datorate statului. Emanciparea noastră, a mea și a sorei mele, a decurs oarecum firesc, în ton cu vremurile. În ce mă privește, alegerea unei profesii liberale a fost probabil cea mai bună decizie luată vreodată. Stomatologia nu e discriminatorie la nivel de practică. Probabil că sunt mult prea mulți bărbați, sau deh - mult prea puține femei în forurile superioare ale Colegiului Medicilor Stomatologi, dar cu siguranță, în rețeaua medicală nu avem de ce să ne plângem de lipsa egalității cu bărbații. Mă uit în schimb în bula intelectuală de pe Facebook, și văd cum bărbații domină tot, de la arte vizuale, la literatură, filozofie sau istorie (pentru că despre politică nu am cum să vorbesc cu respect, sau s-o includ în aceeași frază cu termenul de “intelectual”). Eu recunosc cu oarecare nemulțumire că n-am fost niciodată acceptată pe deplin sau cu entuziasm în cercurile de artiști. Sunt de altfel marcată de sindromul impostorului, și mă simt mereu inadecvată printre cei care se erijează în repere culturale. Mă întreb retoric de ce sunt atât de mulți artiști și scriitori depresivi, frustrați, sau dimpotrivă, narcisiști și egolatri. Probabil pentru că (vorba bunicilor) - unde-i multă minte, e și multă prostie, și pentru că nombrilismul este prețul, taxa de drum pe care o plătești când intri în lumea academică sau culturală. Răsfoind zilele trecute presa, am dat peste această fotografie în care apare ministrul David Daniel. Nu cred că am văzut o reprezentare vizuală mai fidelă a aroganței și autosuficienței. Și iată cum sunt nevoită să aduc în discuție Principiul lui Peter care afirmă că, într-o ierarhie, angajații tind să urce până la nivelul lor maxim de incompetență.

Știu că am promis o postare despre Portugalia, și vă asigur că este aproape gata de publicare, dar uite că m-am întins cu Bellow și Herzog, așa că va trebui s-o las pe data viitoare. Un preview se cuvine, nu?

P.S. Mulțumesc sincer lui care m-a menționat în publicația lui și mi-a dat de înțeles că ar trebui să fac mai multe poze etnografice. Promit să revin cu fotografii din locurile care îmi dau cu generozitate ceva de văzut /simțit /fotografiat. Lumea e plină de lucruri faine, la care ai acces în clipa în care închizi canalele de știri.

Leave a comment

-ends.

Închid cu tristețea veștii că a plecat Ornella Vanoni. Dor. Doare.

Am lipsit destul de mult de aici, cu toate că în perioada asta aș avea vreme să scriu (și să citesc). După concediu mă urnesc greu, și în plus, lucrurile care mă enervau puțin - mă enervează acum mai mult, iar cele ce mă enervau mult - mă exasperează. Dacă din lucruri mărunte se poate construi o poveste, haideți să vedem.

În septembrie și octombrie, Clujul devine gazda unor festivaluri și evenimente care cu fiecare an care trece devin tot mai multe, și în consecință, mai puțin interesante. ONG-urile mai spală niște bani sub umbrela unor întâlniri unde avem de-a face cu “facilitatori”, “traineri” și “speakeri”, organizațiile care se autodefinesc drept “caritabile” sponsorizează spectacole și întâlniri culturale ale căror capete de afiș sunt de cele mai multe ori niște personaje mediocre din așa zisa lume culturală clujeană, cărora li se adaugă podcasteri, influenceri și psihologi de doi lei, ba chiar și - pentru sare și piper - popi sau astrologi. Recunoști de la o poștă contribuția lui Chat GPT, care face afișul și prezentarea evenimentului, iar în sală vedem de cele mai multe ori 10-20 de persoane care, atunci când nu sunt afundați în doomscroll pe telefoane, privesc placid la un ecran pe care se succed slide-uri despre cum să fii mai eficient /inspirat /fericit.

Cronica culturală, ca sursă de informație în Clujul de cinci stele, e de asemenea sub orice critică. Dacă nu mergi în persoană la un eveniment, ai toate șansele să nu pricepi nimic din descrierea și fotografiile livrate ulterior pe social media. În absolut toate cazurile, vom avea o postare alcătuită din câteva fotografii prost focalizate, vreo două clipuri video cu sonor bruiat, postare care e apoi redistribuită de către participanți (actori, speakeri, artiști vizuali), și sub care apar inevitabilele felicitări și laude de la familie și prieteni. Balcanismul ăsta a devenit un modus operandi ubicuu, care sufocă și mai tare calitatea demersului cultural.

Având în vedere toate astea, am ocolit intenționat/informat festivalul de carte FICT, festivalul de teatru FITT, deschiderea Casei Muzicii Edison, și mă rog, alte sindrofii cărora le-am uitat numele. În schimb, am profitat de vremea superbă de toamnă târzie, 18 grade și soare, din a doua zi de noiembrie, și am făcut o plimbare prin Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj. De câțiva ani încoace, parcul e gazda festivalului ultra-hipsteresc cunoscut sub numele Jazz in the Park (muuult mai mult Park decât Jazz, dar despre asta cred că am mai scris). Noi am mers într-o zi oarecare, și a fost tare frumos. Trebuie să spun încă odată cât de mult apreciez grija pe care Muzeul Etnografic al Transilvaniei o acordă acestui spațiu care a rămas printre puținele locuri unde mai poți să-ți amintești de Clujul tihnit, fără trafic, fără zgomot, și fără blingul omniprezent al post-postmodernității.

Las niște poze făcute ca de obicei cu #x100v, și o singură observație oarecum legată de subiectele la modă în aceste zile: nu aș schimba starea de grație pe care o simți în mica bisericuță din lemn din Chiraleș (sec. XVII), cu coada de paișpe ore la minunea-minunilor-poleite-cu-aur din București, cunoscută acum sub numele de inspirație ceaușistă - Catedrala Națiunii. Deh, chestiuni de prioritate.

Trebuie să mai adaug că în cele două ore de plimbare abia dacă am întâlnit o duzină de vizitatori, dar din fericire, o parte dintre gospodării erau deschise, iar angajații Muzeului mi-au permis peste tot să fotografiez. În plus, aleile și gazonul parcului sunt întreținute atât de bine, că l-ar face invidios chiar și pe Prințul William.

Subscribe now

Nu vreau să închei fără s-o amintesc aici și pe frumoasa Dora, iapa vedetă a Parcului. Mi-au ținut calea și două pisicuțe, dar n-am fost destul de iute să le prind în fotografie.

Așa - să nu uit încă ceva. Magazinul de suveniruri al Parcului Etnografic NU este sufocat de chinezării magnetice, ci e plin de căni, cănițe, farfurioare, boluri din ceramică la prețuri foarte accesibile, și de magneți și machete din lut ale caselor vechi țărănești (nu sunt replici ale exponatelor, dar sunt foarte frumoase). Vă recomand din toată inima să faceți un ocol pe aici când vizitați Clujul (a se evita, zic din nou, fandoseala Jazz in the Park, quand-meme)

Pe curând (cu fotografii, bombăneli și relatări din Portugalia).

Leave a comment

Până aici e totul fain. De fapt și mai departe e fain, pentru că acest challenge m-a făcut…

Read more

Okay, să începem cu începutul. Nu vă văd bine. Aș vrea să fie o metaforă, dar e o foarte inconfortabilă realitate. Am avut vedenii, la propriu, acum câteva zile, și m-am programat la oftalmologie. Ar fi de spus aici niște chestii. Încerc să evit ipohondria, pentru că provin dintr-o familie care are în ADN tendința spre exagerare și prăpăstiozitate (is that a word, even??) Da, și eu intru în alertă dacă cineva drag nu răspunde la telefon sau dacă ajunge la o destinație mai târziu cu 15 minute față de ora estimată; suntem ciclotimici, ce naiba! Pe de altă parte, întrucât sunt și eu medic, înțeleg foarte bine unde se află linia dintre competență și rutină, așa că pot avea încredere într-o schemă terapeutică exact la fel de mult cât am în instrucțiunile unui aparat electrocasnic. În general merge bine, până când nu mai merge bine. Iar atunci când nu mai merge în parametri, trebuie căutat un specialist, sau omul care a scris instrucțiunile de folosință. Scuze dacă analogia par…

Read more

Expoziția aniversară care marchează un sfert de secol de activitate a Fundației Culturale Intact este o cartografiere complexă a unei construcții instituționale care a redefinit peisajul artistic clujean și românesc. La intersecția dintre artă, educație, cercetare și intervenție publică, Fundația s-a impus ca una dintre cele mai consecvente platforme independente de susținere și promovare a artelor contemporane din România. Am vizitat de-a lungul anilor expoziții organizate de fundație la fostul Centru de Interes, dar locația mi s-a părut mereu foarte impractică pentru un “flâneur” prin lumea artei contemporane așa cum sunt eu. Așa se face că acum câteva săptămâni, când ne-am nimerit împreună la o cafea în oraș, m-am bucurat să aflu de la Florin Ștefan - președintele Fundației Intact și actualul rector al Universității de Arte și Design din Cluj - că noul sediu se află la Casa Hintz, în centrul Clujului. Joi am mers la vernisajul expoziției curatoriată impecabil de Marius Scafaru, mo…

Read more

Cred că au trecut vreo doi ani de când am vorbit prima dată pe messenger cu Çağlar Yiğitoğulları, regizorul spectacolului despre care scriu în acest articol. Intermedierea a făcut-o Diana Buluga, în perioada în care el monta un spectacol pentru Teatrul Național din Cluj, și la care mă invita ca spectator și fotograf. Am ratat întâlnirea, pentru că eram plecată în concediu. Anul ăsta, în primăvară, la fel. Finalmente, săptămâna trecută am primit o nouă invitație la vizionarea premergătoare premierei unui one-man show, Așa Spune Zarathustra, pe care Çağlar l-a montat la REACTOR de creație și experiment.

Zi de august, faină. Cald și nu foarte, senin și liniște, ultimele zile în care mai poți savura orașul fără mașini de mămici și tătici care își poartă odraslele de-a lungul și de-a latul Clujului la școli și activități de tot felul. Când am …

Read more

Am ajuns la a șaptea scrisoare din corespondența cu pe tema spațiului. Exact cum mă așteptam, conținutul și semnificațiile cuprinse în aceste scrisori devin cu fiecare nouă postare mai interesante, pe măsură ce tema se dezvoltă “lateral” la mine, și respectiv la Jon. Mă refer în special la ritmul și temele acestor scrisori, nu neapărat la conținutul lor vizual. Dacă Jon preferă o abordare mai conceptuală, în care fotografiile realizează un puzzle semantic care reconstruiește spațiul cu ajutorul unor elemente alese în așa fel încât să-l explice fără descriere verbală, în cazul meu (cel puțin până acum) scrisorile pornesc de la un spațiu concret, identificabil pe hartă, din care am ales de fiecare dată fragmente pe care memoria afectivă mi le ierarhizează la distanță de momentul în care am fotografiat acel spațiu. Nu sunt turistul av…

Read more

Fiecare dintre cei care au petrecut nefericit de multe ore/zile/luni de viață pe rețelele acestea, sau pe oricare alte platforme de socializare tematică (și mă voi referi strict la fotografie în acest text), știe că popularitatea se dobândește doar dacă urmezi cel puțin una dintre regulile de mai jos.

• ești foarte talentat - asta nu e de ajuns, pentru că trebuie să fii mereu prezent, să exasperezi zi și noapte publicul cu conținut nou, să trăiești pentru a posta pe rețele. Am cunoscut de-a lungul anilor mulți astfel de oameni, și dacă la începuturile social media îi invidiam pentru numărul de followeri, azi îi compătimesc. Mulți s-au pierd…

Read more

Citesc cu regularitate blogurile lui , care aduce la iveală în publicația colaterală informații despre blogosfera - sau să-i spun mai adecvat - Substackosfera românească. Observ că sunt foarte puțini fotografi sau artiști vizuali prezenți cu lucrări noi sau vechi printre linkurile pe care la văd și accesez aproape zilnic. Suntem se pare o nație preocupată mult mai mult de politică, bârfă și scandaluri mărunte. În schimb, în cei aproximativ doi ani de când sunt tehnic mai activă pe aici, am găsit mulți fotografi străini excepționali, care fie prezintă portofolii sau serii de imagini mai vechi sau mai noi, fie scriu despre teoria fotografiei. În unele cazuri, le fac pe amândouă cu aceeași îndemânare. Probabil de asta am ales și eu în ultima perioadă să public materiale fotografice în detrimentul textelor în care să mă vaiet și eu cât de nasol e să des…

Read more

Read more