Uneori, sfârșitul de săptămână este mai mult un test de rezistență decât o pauză.
Acest weekend a semănat cu un mic roman de suspans: cu serviciul de ambulanță chemat de nevoie (nu pentru mine, deci nu vă grăbiți cu inimioarele și mila de complezență), cu stres și cu o izolare grea ca o piatră de moară. După o zi și jumătate de agitație, timp care mi s-a părut lung cât o săptămână, aseară m-am așezat pe un fotoliu și m-am uitat minute în șir la peretele din fața mea, așa cum am învățat de la David Puddy în Seinfeld.
Chestia asta cu privitul în gol (aflu că are un nume - raw-dogging) merge mai greu la ciclotimici ca mine, dar la un moment dat epuizarea m-a răpus, așa că, din poziția letargică în care mă aflam spre lăsarea nopții, am reușit să înregistrez mental câteva lucruri, după cum urmează: niște pânze de păianjen pe tavan, niscaiva crăpături pe la colțurile camerei, rame de tablou nealiniate și acoperite de praf. Nu m-am ridicat să le șterg. În schimb, am reflectat la distanța dintr…
