Clicky click - primesc o notificare SMS:

Înainte să intru în subiectul de azi, o să vă anunț că am făcut un salt înainte (și în necunoscut) și mi-am cumpărat un domeniu pe care va rula de acum Substack - crina.prida.ro. M-a îndrumat și ajutat enorm , căruia evident, îi mulțumesc.

Subscribe now

Dar să revenim la mesajul din telefon. Mă întrebam cum să răspund, dacă să mă iau sau nu de ortografia șchioapă, de laconismul informației, de neclaritatea mesajului, pentru că venea de la un Ionuț X., nu de la o femeie, și în fine, toate aceste gânduri m-au blocat în cele din urmă, așa că n-am trimis niciun răspuns; în schimb, m-am întors la niște întrebări legate de fotografie - de ce o facem, cum o facem, mai are rost s-o facem?

Recunosc, nu pot să mă dezic complet de Facebook, cu toate că este evident o barcă în derivă. Intru zilnic de mai multe ori, mă enervez, aplic câteva unfrienduri, ies, îmi văd de treburi, intru iar, și tot așa până seara. Printre belelele care par să nu aibă sfârșit, în ceea ce privește fotografia, este una ce sare în ochi - obsesia validării. O văd și la scriitori, și la sportivi sau actori tineri, dar la fotografi e cel mai greu de îndurat, pentru că se joacă periculos cu ochii noștri. Ați ghicit - e vorba despre diplomele dobândite la fel și fel de așa zise competiții de fotografie, una mai anonimă și mai lamentabilă decât alta. Diplomele arată cam așa.

Mai apoi, avem afișele unor evenimente cu temă fotografică, la rândul lor ofensatoare din punct de vedere estetic.

Lasă că și în zona literară avem modalități interesante de validare a nimicului, așa cum se poate vedea aici.

Bineînțeles că pe fundalul acestei disperări se grefează pragmatismul celor care organizează aceste competiții, uneori percepând taxe de participare, și fluturând cu un aer de competență cuvinte precum curator sau juriu, cu toate că în spatele lor se află în cel mai fericit caz, niște amatori cu bune intenții.

Cred că nu mai e deloc surprinzător că la școală (mai ales în ciclul primar) a devenit aproape o religie distribuirea diplomelor de participare la orice fel de competiție sau eveniment de grup, ca să nu se atace naturelul simțitor al perdanților de faptul că sunt lăsați în afara performanței sau a podiumului. Când vorbim însă despre adulți, îmbătarea cu apă rece e deprimantă. Ne mirăm că au dispărut curtoazia și nuanțele rafinate în dialogul pe rețelele sociale, și că aproape orice tentativă de a enunța o părere în afara bulei e sancționată cu Marș, te iau în vârful…, morții mă-tii și alte asemenea, dar nu ezităm să cerșim inimioare pentru aberații și realizări vrednice de activitatea preșcolară. Cumva ca în Fahrenheit 451, tensiunea acestei disonanțe cognitive duce progresiv la o acumulare de furie și frustrare care explodează repetitiv în invective și ură. Paradoxal, de când AI a preluat o mare parte din povara editărilor foto, constat că mulți fotografi pe care-i urmăresc demult, și-au redus activitatea online. În schimb, așa cum vedem zilnic, imagini generate cu ajutorul LLM-urilor ne agresează retina în afișe, pe coperte de cărți, în imagini care promovează business-uri, evenimente sau conferințe.

În fine, ați prins ideea. Ajung acum la felul în care m-a schimbat pe mine ultima perioadă din punct de vedere fotografic. Am fotografiat foarte puțin anul ăsta, din motive pe care le-am mai povestit pe aici, și care se regăsesc în mare parte în realitatea deloc de invidiat a problemelor de sănătate pe care cei din jurul meu le-au avut de înfruntat, ba unul, ba altul, ba doi deodată. Așa se face că în loc să pozez, am petrecut destul de multe ore căutând și reorganizând arhiva anilor trecuți. Cred că sunt un fotograf bun, pentru că atunci când privesc în urmă, sunt mulțumită și de ședințele foto individuale, și de felul în care par să se lege între ele perioade de viață și experiențe comune cu modelele, dar și cu cei care la un moment sau altul mi-au fost aproape. Pentru că au trecut 16 ani de când locuiesc în casa de acum, sunt tot 16 ani în care am fotografiat cu echipamente de studio, pentru portofolii de actrițe, business, branding, budoar (ce de B-uri!!) și așa mai departe. Un lucru pe care nu l-am anticipat în primii ani, dar a devenit mereu mai limpede, este faptul că într-adevăr, așa cum spunea Sontag, fotografia rămâne un document inatacabil, mult după ce subiectul sau fotograful au colaborat la realizarea ei. Privesc fotografiile unor femei și îmi dau seama că uneori, persoanele din imaginile de pe ecran nu mai înseamnă nimic pentru mine, sau chiar mi-au devenit antipatice, dar în aglomerarea de pixeli revăd și regăsesc starea de grație pe care la acel moment am trăit-o împreună.

Cred că am găsit la Sally Mann această nedumerire pe care o aduce trecerea timpului peste proiecte care sunt la fel de vii și de puternice vizual, cu toate că subiectul a îmbătrânit, a dispărut din proximitatea fotografului, sau (în cazul lui Emmet, fiul lui Mann) a murit. Documentul vizual păstrează spiritul acelui moment, suspendat între intenție și captură.

Leave a comment

Fotografiile din acest articol sunt făcute în 2016 - 2018.

Cred că mă opresc aici, apreciez grija Substack de a ne informa când suntem aproape de limita de conținut al unui articol pe care o suportă un email. La urma urmei, un va urma e preferabil unui final.

-ends.

Las aici o piesă de Philip Glass, în interpretarea frumoasei și talentatei Romana Sălăja, pe care am fotografiat-o de mai multe ori,inclusiv pentru coperta acestui album. Pe curând.

Scribbles and Sketches

De ce avem nevoie de arhiva foto